Solaris
Solaris (1972) – regizat de Andrei Tarkovski
Sunt doua categorii de imagini care au o importanta majora in Solaris: pe de o parte este apa, de cealalta parte sunt pamantul si vegetatia. Prima, amorfa si incomprehensibila precum necuprinsul de dincolo de ceea ce cunoastem; a doua, limitata si palpitand cu viata si amintiri precum fiinta umana. La granita dintre cele doua se afla Oamenii din Solaris: ciberneticianul, fizicianul si psihologul, fiecare incercand sa inteleaga oceanul de mister ce le sta in fata. Fiecare prin metodele si credintele sale, cu experienta pe care au acumulat-o pana atunci. Scepticism, renuntare, incapatanare, tendinte distructive, curiozitate si iubire – o gama larga de atitudini pe care fiinta umana le poate adopta cand intalneste ceva inexplicabil, ceva ce nu se lasa descoperit dar care cutremura toate certitudinile dobandite pana atunci de om, obligandu-l pe acesta sa se reevalueze in profunzime. Ce este el? Cine este el? Ce il face sa fie ceea ce este? care ii sunt originile, incotro se indreapta si ce drum parcurge? Cu siguranta, Tarkovski nu abordeaza teme usoare in acest film doar aparent stiintifico-fantastic! Un regizor caruia nu i se poate contesta genialitatea.
Revenind la cuplul de simboluri acvatice si htoniene, ultimele minute din film contureaza ideea ca fiinta umana se afla pe o insula. Tot ceea ce ea cunoaste sunt familia (radacinile sale) si casa (spatiul sau restrans). Restul este mister. Cu toate acestea, omul are posibilitatea sa-si extinda domeniul. Suprapunandu-si, asa cum apare in film, modelul encefalic peste haosul oceanic, taramuri noi de cunoastere pot aparea din adancuri. Ramane o alta nedumerire insa: putem cunoaste ceea ce este de neconceput, sau putem cunoaste doar ceea ce putem raporta la noi insine? Personajul Snaut spune: “De fapt nu ne dorim sa cucerim Spatiul. Vrem doar sa extindem Pamantul la nesfarsit. Nu ne dorim alte lumi; ceea ce vrem este o oglinda. Cautam forme de contact pe care nu le vom obtine niciodata. Suntem in postura stupida a omului care se zbate pentru un tel de care ii este teama si pe care nu si-l doreste. Omul are nevoie de om!“. Omul inlocuieste cu amprenta sa orice alta amprenta straina. Pe statia Solaris, alba si rece, sterila, Kris Kelvin – un alt K precum noi toti – face sa se materializeze propriul sau dor, propriul sau pamant. In urma unui delir decisiv apar real vazele cu plante pe care parintii sai le tineau la fereastra. Apar frunzele, germenii, materia. Pana si Hari, replica umana a sotiei lui moarte, devine om intreg, capabil de sacrificiu. Sinuciderea pare a fi gestul suprem care ne recunoaste puterea. Umilinta ne poate salva specia. Mila ne goleste si ne face sa acceptam alte identitati. Fascinanta creatura este omul!
Lasă un Răspuns