La revedere, Andrei Blaier!

•01/12/2011 • Lasă un comentariu

Născut pe 15 mai 1933, în Bucureşti, Andrei Blaier a absolvit cursurile Institutului Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956.

Andrei Blaier a regizat filme de fictiune, documentare, dar şi seriale de televiziune, precum „Dimineţile unui băiat cuminte” (1967), „Cireşarii” (serial TV, 1972), „Ilustrate cu flori de câmp” (1975), „Prin cenuşa imperiului” (1976), „Lumini şi umbre” (film TV, 1979 – 1982), „Fapt divers” (1984), „Vacanţa cea mare” (1988), „Divorţ din dragoste” (1991), „Crucea de piatră” (1993), „Terente – regele bălţilor” (1995), „Dulcea saună a morţii” (2003).

A desfăşurat şi o bogată activitate de scenarist, cu filme precum „Ora H” (1956), „Ilustrate cu flori de câmp” (1975) şi „Vacanţa cea mare” (1988).

Pentru „Ilustrate cu flori de cîmp”, considerat de critica de specialitate drept un „film surprinzător, original”, Blaier a primit premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (ACIN).

Distincţii de la ACIN au primit şi peliculele „Prin cenuşa imperiului”, în 1976, „Lumini şi umbre”, în 1982, „Bătălia din umbră”, în 1986.

Andrei Blaier a lansat şi colaborat de-a lungul anilor cu nume sonore ale cinematografiei româneşti, precum Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Draga Olteanu-Matei, Maia Morgenstern, Oana Pellea.

Despre Andrei Blaier, colegul său de breaslă şi prieten apropiat al regizorului, Dan Piţa spunea, în mai 2008: „Filmele lui sunt filme importante, filme mari. Între mine şi Andrei e o iubire frăţească, iubire colegială şi asta datorită felului său în care ştie să se facă plăcut”.

Cunoscutul regizor nu s-a limitat însă la a-şi realiza propriile producţii, ci s-a implicat şi în educarea şi instruirea unor noi generaţii de regizori de film şi televiziune, Andrei Blaier numărându-se printre fondatorii Facultăţii de Cinematografie din cadrul Universităţii Media din Bucureşti.

„Este un sfârşit de toamnă rău şi urât pentru noi. Acum câteva zile, Toca (Alexandru Tocilescu, n.r.), iată că acum Andrei Blaier, in octombrie, Liviu Ciulei. Ne cam pleacă regizorii”. ( Mircea Albulescu)

La revedere, Alexandru Tocilescu!

•30/11/2011 • Lasă un comentariu

 

| Dileme de altădată

30 Noiembrie 2011

Divanul Dilemei vechi cu Alexandru Tocilescu

(Apărut în Dilema veche, nr. 101, 23 decembrie 2005)

Magdalena Boiangiu: Este adevărat că eşti în proces cu Paul Everac?

Evident! Pentru că s-a supărat de la spectacolul cu O zi din viaţa lui Ceauşescu.

Magdalena Boiangiu: De ce?

Pentru că unul dintre scriitorii, care vin şi se închină în faţa domnitorului, avea trăsăturile lui şi Florin Călinescu i-a spus: „Ce faci, măi, Paulică?”; iar Cristina Modreanu, în cronică, a scris că e foarte bine că ne-am bătut joc de Paul Everac, Dinu Săraru, Adrian Păunescu… I-a spus Florin „Paulică”, şi personajul era un bărbat cu barbă şi cu chelie… Chestia amuzantă este că pe mine Paul Everac nu m-a putut da în judecată, întrucît el nu există. Pe mine m-a dat în judecată Petre Constantinescu (aşa îl cheamă pe dramaturg în buletin), iar eu despre Petre Constantinescu nu am spus în viaţa mea nimic. Deci eu nu discut decît cu domnul Petre Constantinescu ceea ce este de discutat. Au fost pînă acum 8 înfăţişări, la jumătate nu a venit el, eu n-am fost la nici una. Cristina Modreanu a fost şi a rezolvat treaba.

S-a dat drumul la Ceauşescu…

Magdalena Boiangiu:
Ai fost mirat de reacţiile amestecate la spectacol?

Nu, deloc. Am fost mirat doar de cronica lui Alice Georgescu, care a spus că nu este o temă de rîs. Eu o contrazic. Mie mi se pare că este de rîs şi trebuie rîs. În ce fel să-i mai tratăm în continuare: ca pe nişte sperietori care ne terorizează şi ne înspăimîntă? Eu am ştiut să mă eliberez de ei şi cînd trăiam cu ei la un loc. Am ştiut şi am reuşit să fac abstracţie sau să-i arunc într-o zonă comică – în care mulţi dintre noi îi aruncau – să fie purtători de umor în bancuri, şi să scap de teroare. Sigur că i-am visat, sigur că am avut coşmaruri, dar nu puteam să trăiesc în felul ăsta, nu puteam să trăiesc speriat la infinit. Aşa cum nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceauşescu. Nu mi-a fost frică. Şi dacă nu mi-a fost frică – asta e! – ce să fac? Numai că piesa a apărut în 1994-1995. Eu am comandat-o, iar autorul (Denis Dinulescu) a scris-o foarte repede. Atunci, într-adevăr, nici un teatru nu a vrut să o monteze. M-am dus în trei teatre şi am făcut lectura artistică, au rîs!!!, dar… nu era momentul. Cunoaşteţi argumentul ăsta foarte bine: „Nu este momentul!”. Acum s-a arătat Călinescu dispus să o facă şi să o joace şi… „e momentul!”. Momentul era însă atunci şi poate că la ora aia ar fi fost mult mai crispant percepută. Eu nu am vrut să fac plăcere nimănui cu spectacolul ăsta. Interesant este că puştii care nu au trăit pe vremea lui Ceauşescu rîd de se strîmbă, pentru că e un soi de personaj de desene animate – am şi spus povestea asta – pentru că acolo am vrut să-i aduc. Şi dovada că n-am greşit a fost că în spoturi publicitare personajul a început să apară tratat în acelaşi mod ridiculizant. Deci „s-a dat drumul” – cum ar veni – la Ceauşescu, şi a putut să facă lumea mişto de el.

Simona Sora:
Victor Ponta a umblat cu un tricou cu Che Guevara. Părerea mea este că aceste simboluri încep să rămînă în formă de artă plastică. Guevara este o moacă bună de afişe. Nimeni nu mai ştie exact ce este cu el şi lucrurile astea se tocesc, se pierd, se disipează, şi mi se pare că este foarte în regulă lucrul ăsta.

Nu vreau să cred că este obligatoriu ca generaţiile care vin după noi să fie neapărat impregnate de acest trecut. Nu vreau! Am trăit atîţia ani în Germania şi tineretul de acolo nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar, cînd îi apuca, se rădeau în cap, îşi puneau şireturi albe, tricouri albe şi o făceau pe rasiştii.

În Germania eram ca un vietnamez în România

Magdalena Boiangiu: Dar pe tine amintirea lui Ceauşescu te obseda în Germania?

Eu eram atît de bolnav în timpul ăla, că nu prea mă interesa amintirea lui Ceauşescu. O dată plecat, am avut grijă să încep să trăiesc. Aveam probleme cu ziua de mîine, relativ importante, şi nu mi-am imaginat vreodată că am să mă întorc. În momentul în care am plecat, eu am crezut că am murit şi că asta a fost toată povestea. Acolo am dat de un prieten care a reuşit să-mi deschidă minţile, să-mi spună: „Tu gîndeşte-te pînă mîine. Dacă pînă mîine rezolvi ce ai gîndit, mîine gîndeşti pînă poimîine. Dar nu mai departe, pentru că-ţi faci rău”. Şi a fost un sfat extraordinar. Am crezut că gata, am plecat, la revedere, s-a terminat.

Andrei Pleşu: Şi cînd te-ai întors?

În 1993, după ce am făcut un transplant de rinichi. Imediat după transplant, am montat o piesă a lui Vişniec la Paris. Şi e adevărat, m-am dedat la toate abuzurile de care am fost capabil, am crezut că sînt foarte sănătos. Dar nu a fost aşa, şi după aceea lucrurile au început să se facă praf. Dar nici nu mă gîndeam la întoarcere. Însă Germania a fost o ţară care nu mi-a priit.

Magdalena Boiangiu:
Nu ţi-a priit teatrul de acolo sau restul?

La teatru nu am avut acces deloc. Oricît m-am străduit, oriunde m-am dus, cu oricine am vorbit, nu am prezentat nici un interes şi m-am gîndit că e drept să fie aşa. Îmi aduceam aminte cum la noi în clasă a venit într-o zi un băiat vietnamez, a băgat capul pe uşă şi a spus ceva. Toată lumea a rîs, băiatul a plecat şi David Esrig, profesorul nostru, ne-a informat că „ăsta este un coleg al vostru, vietnamez, care vrea să facă teatru în România, care a făcut ceva în Vietnam”. N-a mai apărut niciodată. Dar el vorbea un fel de vietnameză românească, ceva… Mi-am imaginat tot timpul că ce vorbesc eu, nemţeasca mea, suna la fel. Şi nu am simţit nici un resentiment că oamenii se uitau la mine ca la o „chestie”, ca la un ceva, un tatu, un animăluţ. Se purtau drăguţ – ei sînt foarte drăguţi – şi gata! Eu nu puteam să mă exprim. Nu aveam nici o bandă video, nimic. Tot ce aveam era o piesă făcută în Ungaria. Făcusem o piesă şi cînd am terminat mi-au dat o casetă. Dar din România nu aveam nimic. Nici de la Hamlet, nici de la Barbu Văcărescu, nimic… Le spuneam: „eu sînt ăla!”: aveam nişte cronici de la Londra, mai tîrziu, în ’90. Pînă în ’93 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Şi e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să dorească să îşi dezvolte cultura cu ajutorul meu.

Dializa şi puşcăria

Andrei Pleşu:
Ce ai încercat pînă în ’93? Acum mă simt vinovat, eu am fost ministru la Cultură…

Cînd ai fost tu la Cultură, am venit la minister cu Pino (Ion Caramitru): Teatrul „Bulandra” pleca la Londra cu Hamlet, eu nu făcusem încă transplant şi trebuia să fac dializă. Am spus că, dacă vor să merg cu ei, cineva trebuie să îmi plătească trei dialize la Londra. Teatrul avea un onorariu de vreo 30.000 de lire, iar dializele costau în jur de 1.000. Aveam o asigurare nemţească – aveam şi cetăţenie germană – care îmi înapoia banii cheltuiţi, numai că englezii vroiau cu banul jos. Nu au încredere şi bine fac! Şi Caramitru a spus că nu poate să facă asta, că sînt banii teatrului, şi să mergem la tine, să stăm de vorbă. Şi am venit la tine şi tu l-ai întrebat pe tovarăşul Hegheduş ce părere are. Iar tovarăşul Hegheduş a spus „e puşcărie, tovarăşe Pleşu! Nu se poate”. Şi atunci mi-au spus frumoasele vorbe: „Dacă nu poţi, nu mergi!”. Prietenul meu din Germania a luat un avion, s-a dus de la Frankfurt la Londra, în ziua în care eu am ajuns acolo, a plătit la spital cele trei dialize, a luat avionul şi a plecat înapoi. După 6 luni şi-a primit banii înapoi.

Andrei Pleşu:
Nu îmi aduc aminte!

Foarte bine!

Andrei Pleşu: Dar parcă avea dreptate Hegheduş! Dar să ştii, numai Caramitru a fost de vină, el era „şeful meu politic”… Era în comitetul politic. El era Petru Enache, eu eram Suzana Gîdea…

Mircea Vasilescu:
Era Petru Enache… dacă nu cumva chiar Cabinetul 2, căci Cabinetul 2 răspundea de Cultură pe vremuri…


Alex. Leo Şerban:
Vedeţi că tot la Ceauşeşti ne întoarcem într-o formă sau alta?…

Mircea Vasilescu: Spuneaţi că tinerii care vin la O zi din viaţa lui Ceauşescu rîd de se prăpădesc, ca la desene animate. Pe de altă parte, se constată că tinerii, copiii care nu au trăit sub Ceauşescu, care au acum 10-15, pînă în 18 ani, nu ştiu mai nimic despre regimul acela. E bine să rîdem de Ceauşescu, de acord; dar e bine că tinerii nu ştiu mare lucru despre el?

Crezi că eu ştiam mare lucru cînd aveam 10-12 ani despre regele Mihai, care plecase la un an după ce mă născusem eu? Habar nu aveam. Nimeni în casă nu discuta chestia asta. Deşi se asculta Europa Liberă şi Vocea Americii, despre regele Mihai, despre Antonescu am auzit foarte tîrziu. Am citit. Şi era o casă burghezo-moşierească. Ar fi putut să mă înveţe, dacă voiau. Aşa cum au putut ca, la 7 ani, să cheme un popă să ne înveţe, pe mine şi pe vecinii mei, puţină religie – căci nu se mai făcea la şcoală -, măcar să ştim ce este Biblia. Asta au putut să facă. Dar în casă nu se mai vorbea despre un trecut pe care îl considerau mort. M-a dus odată taică-meu în gară, să-şi cumpere lui L’Humanité, şi eu am văzut lume multă şi am început să strig TITO-TITO-TITO – pentru că, cu un an înainte, fusese o manifestaţie pro-Tito, între timp se terminase, Tito devenise spion – şi tatăl meu nu ştia cum să mă oprească… Deci, părinţii au decis să nu mai discute în casă probleme politice, pentru că „omul” nu ştie să-şi ţină gura. Crezi că e normal să răscolim toate astea, să le spunem copiilor că a fost aşa şi aşa? Eu nu cred!

Mircea Vasilescu:
Dar este totuşi o mare diferenţă. Atunci nu se putea vorbi mare lucru despre rege, era riscant. Trecutul acela chiar era mort, regele Mihai plecase din ţară, iar „burghezo-moşierimea” fusese anihilată, pe cînd trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele şi ideologia lui încă mai bîntuie.

În felul lui, e totuşi mort, „destul de mort”…

Magdalena Boiangiu: Dar dacă fiecare generaţie omite o parte din trecut, ea tot se întîlneşte cu el într-un moment cînd nu e deloc pregătită să-l primească. Şi reacţia e bizară.

Cum apare ruşinea

Fiul meu a scris o carte, iar în afară de asta mai face şi muzică. A scris un cîntec, pe care mi l-a adus astă-vară la mare, în care spune „ne este ruşine!”. El, care stă în Germania de la 10 ani, a fost o lună, vara, la mare. A făcut un cîntec folosind termenii literaturii de astăzi: „am cîntat pe stadioane, şi ne este ruşine, ne-aţi fost ca o mamă, tovarăşă Elena Ceauşescu, dar noi nu eram orfani, şi ne este ruşine”. El a simţit nevoia să exprime această problemă a generaţiei lui, care are acum aproape 30 de ani. Deci ştie şi îi este ruşine. Cîţi din generaţia noastră au spus public aşa ceva? Oameni care – să zicem – au fost nu disidenţi, ci rezistenţi, cum poate că am fost noi. A zis cineva? Cu excepţia Margaretei Bărbuţă, cînd a luat premiu la UNITER, a mai spus cineva?

Andrei Pleşu: Dar de ce îi era ruşine?

De ce a fost şi ce a făcut ea. A spus-o la 80 de ani… şi ne-a umilit pe toţi. În sală ne-am simţit toţi părtaşi, colegi şi jenaţi.

Magdalena Boiangiu:
Eu cred că foarte mult din reacţiile negative faţă de O zi din viaţa lui Ceauşescu vin de la faptul că oamenilor din sală le este ruşine.

Mulţi pleacă la pauză, dar am văzut costumele şi pălăriile lor. Pleacă cei care trebuie să plece. Venind şi plecînd nervoşi, muştruluindu-şi nevestele care i-au adus acolo, probabil să-l vadă pe Călinescu.

Radu Cosaşu:
Plecarea lor ţi-a făcut plăcere?

Mi-a făcut plăcere.

Aplauze şi huiduieli

Alex. Leo Şerban:
Aceste „costume şi pălării” care pleacă la pauză vin la spectacol aşteptîndu-se la ce?… Scrie clar în titlu despre ce e vorba. De ce nu fac un exerciţiu de masochism: să stea pînă la sfîrşit şi să huiduie dacă nu le place?

La noi nu se huiduie! Nu poţi să huidui în costum!

Alex. Leo Şerban:
V-ar plăcea un climat teatral în care publicul să huiduie?

Sigur! Da, mi-ar plăcea un climat teatral mai violent şi mai hotărît. Un public mai hotărît.

Alex. Leo Şerban: Nu se ştie niciodată la sfîrşitul unui spectacol dacă a plăcut sau nu. Toţi se ridică în picioare şi aplaudă.

Asta este peste tot. În Germania se aplaudă cu religiozitate, pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat şi cu bătăi din picioare, în Franţa se aplaudă orice căcat, dar cu condiţia să fie chiar un căcat. Am văzut chestii groaznice… Leşini!

Magdalena Boiangiu: Dacă te-ar huidui, ai ieşi pe scenă să vorbeşti cu ei?

Nu ştiu, nu-mi dau seama. Dacă m-ar huidui toţi, nu cred că aş ieşi. În ultimii ani, citesc toată literatura românească – atît cît am vreme şi cît pot să ajung la ea – şi critica românească mă interesează foarte tare. Multe lucruri de teatru le-am învăţat citind critică literară. Analiza textului o faci mai bine, dacă ştii şi ceva critică literară. Asta chiar nu mi-a spus nimeni, m-am apucat eu. E o zonă care îmi spune multe, mă interesează, îmi place. Eu cred că fiul meu – umorul sigur că poate să-l moştenească – este undeva departe şi în acelaşi timp aproape. Vede lucrurile de departe şi vede mai mult decît zona asta. Vede în general.

Simona Sora: Spuneaţi într-un interviu că aţi pus şi piese proaste, dar că v-aţi săturat să salvaţi texte. Cum se salvează un text prost?

E foarte adevărat, am pus şi o mulţime de piese proaste. Pui atîta invenţie în spectacol, încît uiţi ce auzi, nu auzi ce auzi, auzi şi vezi – ca la scamatorie – ce vreau eu. Textul ăla trece. Un fel de alba-neagra. Cînd te uiţi, nu e. Într-o oră jumătate-două, ţi-ai făcut treaba, ai salvat-o pe Angela Bocancea… gata. Iar lucrurile astea mi-au dat un fel de curaj dement de a spune că nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel.

Alex. Leo Şerban: Am scris la un moment dat despre Cătălina Buzoianu că este genul de regizor care ar putea să dramatizeze şi cartea de telefon. V-aţi înhăma?

Da, şi eu m-am gîndit. Sînt foarte multe personaje, dar să ştii că mersul trenurilor – care este o lucrare cu multă mişcare – ar putea fi pusă foarte bine. La Monitorul Oficial e mai greu, trebuie să creezi imagini frumoase…

La revedere, Liviu Ciulei!

•25/10/2011 • Lasă un comentariu
Marti, 25 Octombrie 2011
Regizorul Liviu Ciulei a murit in noaptea de luni spre marti, la varsta de 88 de ani, in Germania.

Liviu Ciulei era director onorific al Teatrului „Bulandra” si membru de onoare al Ordinului Arhitectilor. Cariera sa spectaculoasa include peste 20 de filme, la care a lucrat in calitate de regizor, actor sau scenarist, precum si numeroase spectacole de teatru.

Cel mai cunoscut film regizat de Ciulei este „Padurea Spanzuratilor”, in 1964, adaptare a romanului omonim scris de Liviu Rebreanu.

Liviu Ciulei a fost si profesor de teatru la doua universitati din America: Columbia University si New York University.

Cele mai importante distinctii obtinute de-a lungul timpului de marele regizor roman sunt premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes din 1965, pentru „Padurea spanzuratilor”, Globul de Cristal, la Karlovy Vary, in 1969, pentru filmul „Valurile Dunarii”, Premiul UNITER, in 1996, Premiul de Excelenta UNITER, 2001, Premiul de Excelenta in cinematografia romana in 2002.

 

Liviu Ciulei, former Guthrie artistic director, dies

  • Article by: Rohan Preston , Star Tribune
  • Updated: October 25, 2011

Former Guthrie artistic director Liviu Ciulei, May 1981.

Photo: Steve Schluter, Star Tribune

Longtime Guthrie Theater actor Ken Ruta remembers performing in „The Bacchae” in 1987 in Minneapolis under visionary Romanian director Liviu Ciulei.

„He wanted us to rehearse in full costumes from the outset, which meant that he rode the designers hard,” Ruta said Tuesday. „Liviu went through two costume designers and when we opened, the costumes were by one Liviu Ciulei. He was an exacting visionary with this artist’s eye. But the result was always visually compelling.”

Ciulei, a bold, inventive Romanian theater and film director who headed the Guthrie from 1980 to 1985, died Monday night at a hospital in Munich, Germany. He was 88.

On Tuesday, Romanian President Traian Basescu called Ciulei the most influential figure in Romanian theater and film. Ciulei belonged to an „elite generation,” he said, with an artistic vision that was „classic and modern, extremely clear and contemporary.”

„What do they say, a mighty oak has fallen,” said the Guthrie’s director of artistic relations, Sheila Livingston, who worked in education under Ciulei. „Liviu was a profound artist who saw the stage, acting and great texts as a way to create special worlds.”

Ciulei’s most memorable Guthrie production was „The Tempest,” his first as artistic director. The production’s signature design feature was a moat of blood in which the relics of civilization floated. New York Times critic Frank Rich called the staging „superb.”

The show had a cast of then-unknowns, including future Golden Globe winner Frances Conroy („Six Feet Under”) and four-time Tony winner Boyd Gaines.

„Liviu’s many interests coalesced in the theater,” said Ruta, who played Prospero in that 1981 „Tempest” and was directed by Ciulei in other productions at the Guthrie, in Chicago, Washington, D.C. and elsewhere. „His parents wanted him to be an opera singer. He wanted to be a painter. He studied architecture in school. That’s why he could spend an hour showing an actor how to hold his finger just so, like he’d seen in a painting. Liviu was a total theater artist who created brilliant, stunning stage images.”

Born in Romania, Ciulei studied architecture and acting in Bucharest, its capital. He began his acting career in 1946 as Puck, in „A Midsummer Night’s Dream” and turned his hand to directing in 1957. He staged plays and operas across the globe, making his mark with a bold visual aesthetic and a politically charged approach to directing.

„All those Eastern European directors who made a splash because their way was so different from the British way – he was the leader and mentor of all of them,” said Ruta, pointing to renowned provocateur Andrei Serban as one example.

At the Guthrie, he redesigned the original thrust stage, allowing it to be used in a variety of ways. He also expanded the repertoire, where his own productions included a stage adaptation of William Faulkner’s „Requiem for a Nun,” Bertolt Brecht’s and Kurt Weill’s „Threepenny Opera” and a two-part „Peer Gynt.” Ciulei’s leadership brought the theater renewed national recognition, including a regional Tony Award.

Ciulei, who taught at Columbia and New York universities after leaving the Guthrie, also directed or acted in more than 20 films. He won the Palme d’Or, the top award at the Cannes Film Festival, in 1965 for the „The Forest of the Hanged.”

His survivors include his wife, drama critic Helga Reiter-Ciulei, and filmmaker son Thomas Ciulei.

The Associated Press contributed to this article.

Woody Allen

•16/10/2011 • Lasă un comentariu

Director of:

2011 Midnight in Paris

 

2010 You Will Meet a Tall Dark Stranger

 

2009 Whatever Works

 

2008 Vicky Cristina Barcelona

 

2007 Cassandra’s Dream

 

2006 Scoop

 

2005 Match Point

 

2004 Melinda and Melinda

 

2003 Anything Else

 

2002 Hollywood Ending

 

2001 Sounds from a Town I Love (TV short)

 

2001 The Concert for New York City (TV special documentary) (segment „Sounds from the Town I Love”)

 

2001 The Curse of the Jade Scorpion

 

2000 Small Time Crooks

 

1999 Sweet and Lowdown

 

1998 Celebrity

 

1997 Deconstructing Harry

 

1996 Everyone Says I Love You

 

1995 Mighty Aphrodite

 

1994 Don’t Drink the Water (TV movie)

 

1994 Bullets Over Broadway

 

1993 Manhattan Murder Mystery

 

1992 Husbands and Wives

 

1991 Shadows and Fog

 

1990 Alice

 

1989 Crimes and Misdemeanors

 

1989 New York Stories (segment „Oedipus Wrecks”)

 

1988 Another Woman

 

1987 September

 

1987 Radio Days

 

1986 Hannah and Her Sisters

 

1985 The Purple Rose of Cairo

 

1984 Broadway Danny Rose

 

1983 Zelig

 

1982 A Midsummer Night’s Sex Comedy

 

1980 Stardust Memories

 

1979 Manhattan

 

1978 Interiors

 

1977 Annie Hall

 

1975 Love and Death

 

1973 Sleeper

 

1972 Every Thing You Always Wanted to Know About Sex * But Were Afraid to Ask

 

1971 Bananas

 

1971 Men of Crisis: The Harvey Wallinger Story (TV short)

 

1969 Take the Money and Run

 

1966 What’s Up, Tiger Lily?

Pedro Almodovar

•10/10/2011 • Lasă un comentariu

Filmography

Director of:

 

2011 The Skin I Live In

 

2009 Broken Embraces

 

2009 The Cannibalistic Councillor (short) (as Mateo Blanco)

 

2006 Volver

 

2004 Bad Education

 

2002 Talk to Her

 

1999 All About My Mother

 

1997 Live Flesh

 

1995 The Flower of My Secret

 

1993 Kika

 

1991 High Heels

 

1990 Tie Me Up! Tie Me Down!

 

1988 Women on the Verge of a Nervous Breakdown

 

1987 Law of Desire

 

1986 Matador

 

1985 Tráiler para amantes de lo prohibido (TV short)

 

1984 What Have I Done to Deserve This?

 

1983 Dark Habits

 

1982 Labyrinth of Passion

 

1980 Pepi, Luci, Bom and Other Girls Like Mom

 

1978 Folle… folle… fólleme Tim!

 

1978 Salomé (short)

 

1977 Sexo va, sexo viene (short)

 

1976 Muerte en la carretera (short)

 

1976 Sea caritativo (short)

 

1976 Tráiler de ‘Who’s Afraid of Virginia Woolf?’ (short)

 

1975 Blancor (short)

 

1975 El sueño, o la estrella (short)

 

1975 Homenaje (short)

 

1975 La caída de Sódoma (short)

 

1974 Dos putas, o historia de amor que termina en boda (short)

 

1974 Film político (short)

Werner Herzog

•10/10/2011 • Lasă un comentariu

Werner Herzog (real name Werner H. Stipetic) was born in Munich on September 5, 1942. He grew up in a remote mountain village in Bavaria and never saw any films, television, or telephones as a child.  He made his first phone call at the age of 17. During high school he worked the nightshift as a welder in a steel factory to produce his first films and made his first film in 1961 at the age of 19. Since then he has produced, written, and directed more than fifty films, published more than a dozen books of prose, and directed as many operas.

Herzog is being admired for being the only director who was able to work with the very eccentric Klaus Kinski.

Filmography

Director of:

2009 My Son, My Son, What Have Ye Done

2009 La bohème(documentary short)

2009 The Bad Lieutenant: Port of Call – New Orleans – the line between good and evil in everyday life is almost a joke. Nicholas Cage, wonderfully playing the part of a tormented policeman, proves that duty is often just a mask covering a grim reality.

2005 The Wild Blue Yonder

2005 Grizzly Man(documentary)

2004 The White Diamond(documentary)

2003 Wheel of Time (documentary)

2001 Invincible

1999 My Best Fiend(documentary)

1999 Christ and Demons in New Spain(documentary short)

1998 Höllenfahrten(TV series documentary)

1998 Little Dieter Needs to Fly(documentary)

1996 Die Verwandlung der Welt in Musik: Bayreuth vor der Premiere(TV documentary)

1995 Death for Five Voices(TV documentary)

1993 Glocken aus der Tiefe – Glaube und Aberglaube in Rußland(documentary)

1992 Lessons of Darkness (documentary)

1989 Giovanna d’Arco (TV movie)

1988 Les Français vus par(TV mini-series documentary)
1988 Les gauloises(short)

1987 Cobra Verde

1986 Portrait Werner Herzog (documentary short)

1982 Fitzcarraldo – a man has a dream and he is doing everything for it, even cross a mountain with a ship. Sounds of opera on water, the image of a red velvet chair and the smoke of a cigar are following you long after the movie has ended.

1979 Woyzeck

1979 Nosferatu the Vampyre

1977 Stroszek

1976 Heart of Glass

1976 No One Will Play with Me(short)

1974 The Enigma of Kaspar Hauser

1974 Die große Ekstase des Bildschnitzers Steiner(documentary)

1972 Aguirre: The Wrath of God

1971 Land of Silence and Darkness(documentary)

1971 Fata Morgana

1971 Handicapped Future(TV documentary)

1970 Even Dwarfs Started Small

1969 Massnahmen gegen Fanatiker(short)

1968 Lebenszeichen

1968 Letzte Worte(short)

1967 The Unprecedented Defence of the Fortress Deutschkreuz(short)

1964 Game in the Sand(short)

1962 Herakles (short)

The Man Who Wasn’t There

•09/06/2011 • Lasă un comentariu

The Man Who Wasn’t There (2001, directed by Joel and Ethan Coen) is an excellent black and white movie, where every shadow has a purpose, where the atmosphere of the 1940′ is completely recreated, where the close-ups tell stories themselves. A rich source for interpretations. Billy Bob Thornton is brilliant in the skin of a man who likes to be an observer of his own life, forced to act by a blind and ironic fate. The images of haircuts, aka. types of personalities or hidden beings inside ourselves, reappear as a central metaphor. The scene in which Ed kills Big Dave is dominated by the constant ticking of a clock, bringing a metaphysical dimension in an otherwise very mundane course of events.

                                        Ed Crane: Time slows down right before an accident, and I had time to think about things. I thought about what an undertaker had told me once – that your hair keeps growing, for a while anyway, after you die, and then it stops. I thought, „What keeps it growing? Is it like a plant in soil? What goes out of the soil? The soul? And when does the hair realize that it’s gone?”

 

„The Man Who Wasn’t There is a modern film in black and white, falling somewhere in between the works of Raymond Chandler and Albert Camus. It has all the trappings of noir: a deadpan, sardonic protagonist, a heavily shadowed atmosphere, and a crime of both money and passion. But its idea, the question it poses over and over, is undeniably modern. “What kind of man are you?” Ed is asked, repeatedly. But being just another gear in the machinery of society, it’s a question he’s hard-pressed to find an answer to.

Many moviegoers would ask why anyone would willingly film a movie in black and white. It’s often been seen as the restriction of an era and medium. After all, as history has shown us, if directors could film in color, they did. Well, not quite. (…)

 In fact, The Man Who Wasn’t There is a working experiment that shows black and white cinematography can often be essential to the story itself. With their obsessive attention to detail, the Coens didn’t just set out to create a homage to the noir genre, they created a film that from all appearances could have existed nearly sixty years ago. Much of the movie is made with black and white in mind. The drabness of Ed’s life is well-suited to the medium. The interplay of light and shadow create contrasts between characters and settings. Seeing Ed walk with half of his face obscured is a telling indication of his nature. Cigarette smoke becomes an integral prop–Ed chain smokes through nearly every scene in the movie. The curling wisps of smoke in the light create a surrealism to an otherwise hard reality. With slight adjustments to the lighting and exposure, the cinematographer, Roger Deakins, effortlessly creates scenes of banality, mystery, and drama.

The film, however, does more than showcase style. The story of Ed Crane’s fall is carefully balanced between personalities and the circumstances driving them. There are many characters woven into the plot, some of them more important than others. Yet all of them have distinct traits and mannerisms that make them stand out on their own. Ed is perhaps the most paradoxical of them all.  He could be called an “everyman,” except that there’s not an ounce of variety in him. There’s little that he reacts to. His low, dispassionate voice rarely betrays any emotion. All in all, he makes a brick wall look lively. So what’s his appeal?

 Something is writhing underneath the surface of Ed. His expression lies somewhere in between discontent and disgust. He finds out that his wife is sleeping with her boss, Big Dave Brewster. Does he care? It’s hard to tell where he stands with it all.

 Then one day at the barber shop, a sleazy entrepreneur is looking for venture capital for a business he wants to start. It’s the future of the service industry. It’s called dry-cleaning. At first Ed barely pays him any mind, but the thought of becoming something more than a barber at his brother-in-law’s shop begins to eat at him. He decides to put up the $10,000 capital. How is he getting the money? He’s going to blackmail Big Dave, threatening to expose his affair with Mrs. Crane. Maybe he doesn’t care all that much.

 The plot spirals out from there with key characters dying and people you wouldn’t expect to be accused of the crimes ending up in jail. Along the way, there are some illuminating performances by Frances McDormand, Tony Shalhoub, and Scarlett Johansson.

 Does Ed ever find out what kind of man he is? Maybe, maybe not. Perhaps what he finds out in the end is that the search for our identity in this brave new world becomes our identity. And by the time that search comes to its inevitable end, we’ve stop caring about what we were looking for in the first place.”

 REVIEW from http://www.silverscreenings.net/crime/review-of-the-man-who-wasnt-there